Copilăria este întotdeauna ingenuă. Adolescenţii îşi scriu poezii:
În cimitir, un băiat m-a aşteptat.
El a spus: „Sărută-mă,
îmbrățișează-mă,
spune-mi că mă iubești. ”
O aud pe Sara, de 14 anişori, fiica vecinei, stând sub salcia bătrână. Beau cu mama ei o cafea. Şi-a lăsat deoparte jocul cu piraţi, iar păpuşile sunt demult abandonate în subsol, gândesc eu. Mă prefac că nu aud, dar mă-sa îngheaţă instantaneu de groază la cuvintele ei. O apucă furia. Îmi zice nervoasă că cineva, probabil un băiat din clasa ei a învăţat-o la prostii. Sare să o strige. Spăşită, Sara vine şi încuviinţează. Recunoaşte că a fost sub un măr cu un băiat din clasa vecină, dar spre deosebire de o altă colegă, Clara, ea nu s-a dus în spatele mausoleului. Dar de unde poezia asta? – întreabă mama. Păi, m-a învăţat Clara, a spus ea, smiorcăită. Începe să-şi pişe ochii. Cuprinsă brusc de dragoste, mama o ia în braţe. Dar ce simte? Un miros ciudat. „Dar ce aţi făcut în cimitir, dear?”, întreabă după o pauză cât o zi de post. Romi a adus nişte pisici şi le-a ars cozile. „Aoleo!” – sare din nou mama. Îi cere să ne povestească. Şi Clara liniştită spune că are în buzunar cenuşă de pisică. „Şi ce faci cu ea?”- mă bag şi eu în seamă. „Păi îmi pun pe buze când mă voi reîntâlni cu Romi, pentru că vreau să am puteri magice.” Deodată, juna o ia la sănătoasa. Mama nu mai ştie ce să spună. Să vorbească despre ritualuri sau despre dragoste?
Acest material publicistic este proprietatea HappyMed.tv și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol
